Există un adevăr psihologic: loialitatea invizibilă față de sistemele din care provenim ne influențează alegerile, chiar și atunci când acestea par conștiente și deliberate.

Una dintre aceste loialități inconștiente se manifestă prin dificultatea multor români de a reuși acasă, în timp ce adaptarea în afara țării pare paradoxal mai ușoară.

Acest fenomen poate fi explicat prin concepte psihologice precum trauma transgenerațională, memoria colectivă și identitatea națională afectată de o istorie marcată de suferință și opresiune.

Trauma colectivă și moștenirea psihologică

Din perspectiva psihotraumatologiei, evenimentele traumatice din trecut nu dispar odată cu generațiile care le-au trăit, ci sunt transmise mai departe prin mecanisme subtile: limbaj, atitudini, emoții reprimate și comportamente de supraviețuitor.

Cercetările din epigenetică arată că stresul extrem suferit de o generație poate avea efecte biologice și psihologice asupra descendenților săi.

România a trecut prin perioade de teroare politcă, deportări, lipsuri economice și represiuni care au creat un teren fertil pentru dezvoltarea unui atașament anxios față de propria identitate națională.

Părinții și bunicii noștri au trăit în frică, umilință și neîncredere în autorități, iar aceste emoții s-au perpetuat inconștient.

Astfel, multe dintre alegerile noastre de astăzi sunt influențate de frica de a fi prea vizibili, de a ne asuma puterea, de a ieși din tiparul de supraviețuitor.

Loialitatea invizibilă și sindromul exilului

Prin Constelațiile familiale, metoda terapeutică dezvoltată de Bert Hellinger, se poate observa că loialitatea față de sistemele în care ne-am născut (familial, național, etc) poate lua forme paradoxale.

Uneori, în mod inconștient, ne sabotăm succesul pentru a nu fi mai „mari” decât cei care au suferit înaintea noastră. Acest mecanism psihologic, numit și „loialitate familială invizibilă”, apare atunci când simțim că succesul nostru ar putea reprezenta o trădare față de suferințele trăite de generațiile anterioare.

De exemplu, dacă strămoșii noștri au fost persecutați, exilați sau au trăit în lipsuri, putem simți inconștient că nu avem dreptul să trăim mai bine decât ei sau că fericirea noastră ar putea provoca suferință altora.

Astfel, ne impunem limitări, evităm oportunități sau ne autosabotăm progresul, dintr-o nevoie profundă de a păstra apartenența la familia noastră și la suferința colectivă.

Mulți români care pleacă în străinătate resimt un conflict interior profund: dorința de a se elibera de suferința transgenerațională, dar și un sentiment de vinovăție că „au trădat” locul de unde au plecat.

Această dilemă psihologică poate fi explicată prin fenomenul numit „sindromul exilului”, unde cei care părăsesc un spațiu marcat de traumă se simt adesea prinși între două lumi: niciodată pe deplin acasă, nici în noua lor țară, nici în cea pe care au lăsat-o în urmă.

Acceptarea: recunoașterea și reconcilierea cu trecutul

Psihologia traumei sugerează că până când nu conștientizăm și nu suntem de acord cu trecutul, acesta continuă să ne influențeze prezentul.

Oprirea dinamicii unei traume colective implică câțiva pași esențiali:

1. Recunoașterea suferinței – Acceptarea faptului că purtăm în noi istorii de durere și suferință ne permite să devenim mai conștienți de felul în care acestea ne influențează viața actuală.
2. Ieșirea din rolul de victimă – Atâta timp cât ne vedem doar ca victime ale istoriei, nu ne putem asuma puterea personală. Acceptarea responsabilității pentru propria viață și alegeri este un pas esențial.
3. Reconectarea cu resursele interioare – Generațiile trecute nu au fost doar victime, ci și supraviețuitori puternici. Onorarea forței, curajului și rezilienței strămoșilor noștri ne poate oferi resurse interioare pentru a merge mai departe.
4. Eliberarea prin constelații familiale – Această metodă terapeutică ne permite să lucrăm cu memoria colectivă și să aducem echilibru în sistemul nostru, astfel încât să putem trăi liberi, fără povara loialităților invizibile.

România suntem noi

Pentru a crea o Românie în care să ne simțim acasă, e nevoie să începem prin a privi în noi înșine.

Să ne dăm voie să fim mai mult decât supraviețuitori.

Să înțelegem că istoria ne-a format, dar nu ne definește destinul.

Atunci când ne onorăm trecutul, ne eliberăm de datoria de a-i vedea măreția.

Când ne asumăm prezentul, devenim creatori ai viitorului.

România nu este doar o țară, ci un organism viu, format din noi toți.

Și, ca orice organism, se poate vindeca, atunci când fiecare parte a sa își acceptă rolul și își recunoaște puterea.

Când vom învăța să ne susținem unii pe alții, când ne vom privi cu respect și fără judecată, când vom alege să vedem că și întunericul este parte din noi, România va deveni un spațiu de siguranță, nu doar un loc de unde vrem să plecăm.

Mihaela Bumbaru

Psiholog & Facilitator de Constelații Familiale