Pentru o fiică, tatăl nu este doar tata.

Este primul bărbat.

Primul model de masculinitate.

Prima lecție despre iubire, protecție și siguranță.

Sau despre absență, frică și distanță.

Tatăl este prima figură masculină care îi conturează realitatea.

Primul care îi arată – prin privire, prin voce, prin gesturi – ce înseamnă să fii văzută, respectată, iubită.

Sau ignorată.

Sau respinsă.

Sau pedepsită pentru cine e.

Și de aici începe povestea.

Dacă tata a fost acolo, dacă a privit-o cu mândrie și blândețe, fiica va crește având un sentiment de siguranță interioară.

Nu va căuta validare în fiecare relație.

Nu va confunda iubirea cu absența.

Nu va accepta firimituri.

Dar dacă tata a lipsit?

Sau a fost prezent fizic, dar absent emoțional?

Dacă a fost rece, critic, incapabil să-și exprime afecțiunea?

Dacă a plecat și nu s-a mai uitat înapoi?

Fiica va învăța să caute.

Va căuta privirea tatălui în ochii bărbatului iubit.

Va căuta siguranța în locuri instabile.

Va căuta protecție acolo unde e nevoie să fie ea cea puternică.

Va căuta dragostea acolo unde iubirea nu a învățat să rămână.

Sigmund Freud a descris pentru prima dată această legătură profundă, numind-o complexul Electra. O fetiță, în căutarea iubirii părintești, dezvoltă un atașament puternic față de tată și, inconștient, o percepe pe mamă ca pe o rivală.

Carl Jung a extins această perspectivă, arătând că, adesea, femeia continuă să caute în partenerii ei exact aceleași tipare emoționale pe care le-a trăit alături de tată – fie protecție, fie distanță, fie nevoia de a „salva.”

Iar Bert Hellinger a arătat că o fiică care rămâne „legată” de tată nu poate iubi cu adevărat un alt bărbat.

Îl vede pe cel de lângă ea, dar așteaptă mereu ceva nedefinit – un gest, o siguranță, un fel de a fi care seamănă cu cineva demult pierdut.

Va atrage bărbații care îi vor confirmă rana.

Poate fi femeia care iubește bărbați distanți, precum tatăl pe care n-a reușit să-l cucerească.

Poate fi femeia care intră în relații unde trebuie să „facă totul”, să fie „băiatul” dorit de tata, puternică și autosuficientă, care nu are nevoie de nimic.

Poate fi fiica devenită parteneră emoțională a tatălui, cea care l-a sprijinit când mama nu a fost acolo, cea care a fost martoră la luptele părinților și care a simțit că e nevoie să intervină pentru a-l „salva.”

Iar mai târziu, în relațiile ei, va alege – inconștient – bărbați care, la rândul lor, au nevoie să fie salvați.

În toate aceste scenarii, femeia nu iubește în prezent.

Ea iubește o amintire.

O absență.

O rană.

Așa că, dacă te regăsești în vreunul dintre aceste tipare, întreabă-te:

Cine iubește în locul meu?

Fetița care am fost?

Cea care a vrut să fie văzută de tatăl ei și niciodată nu a simțit asta?

Cea care a încercat să fie perfectă pentru el?

Dacă răspunsul este „da,” atunci poate că a venit timpul să-i spui fetiței din tine că a făcut suficient.

Că poate să-l lase pe tata în trecut, acolo unde îi este locul.

Că acum este femeie și că, în sfârșit, poate să iubească un bărbat din prezentul ei.

Pentru că iubirea nu este despre a găsi ce ți- a lipsit.

Ci, despre a fi liberă, să alegi cu inima de acum.

Psiholog Mihaela Bumbaru