Dacă mama este prezentă, calmă și receptivă, sistemul nostru nervos învață că lumea este un loc sigur, că emoțiile pot fi conținute și că relațiile sunt un spațiu de susținere și împlinire.

În acest caz, copilul dezvoltă un atașament sigur – poate explora mediul înconjurător cu încredere, știe că se poate întoarce la mama pentru confort și, mai târziu, va putea avea relații stabile și sănătoase.

Însă, atunci când mama este copleșită de propriile ei traume, anxioasă sau indisponibilă emoțional, copilul simte acest stres în corpul său. Chiar dacă nu poate exprima în cuvinte, sistemul său nervos înregistrează această lipsă de reglare.

În absența unei prezențe sigure și predictibile, copilul dezvoltă strategii inconștiente pentru a face față.

Un copil cu o mamă anxioasă, care oscilează între apropiere sufocantă și teamă de separare, învață să rămână mereu vigilent.

Își reglează emoțiile anticipând reacțiile celorlalți, căutând mereu confirmare că este iubit și acceptat.

Ca adult, acest copil poate dezvolta un atașament anxios, manifestând dependență emoțională, teamă de abandon și tendința de a se agăța de relații.

Dacă mama a fost indisponibilă emoțional, rece sau distantă, copilul învață să își suprime nevoile pentru a evita respingerea.

Devine independent prea devreme, învățând că exprimarea vulnerabilității nu este sigură.

În relațiile adulte, acest tipar duce la un atașament evitant – persoana evită intimitatea, se retrage emoțional și trăiește cu sentimentul că nu poate conta pe nimeni.

Când mama a fost imprevizibilă, uneori caldă, alteori absentă sau agresivă, copilul dezvoltă un atașament dezorganizat – oscilând între nevoia intensă de conexiune și teama profundă de a fi rănit.

Ca adult, acest tipar duce la relații haotice, unde apropierea este dorită, dar și percepută ca o amenințare.

Dincolo de tiparele de atașament, relația cu mama ne influențează și capacitatea de reglare emoțională. Un copil care nu a fost liniștit de prezența mamei nu va învăța să-și calmeze singur sistemul nervos. În schimb, va trăi fie într-o stare constantă de hiperactivare – anxietate, neliniște, dificultate de a se relaxa, fie într-o stare de blocaj emoțional – detașare, lipsă de conexiune cu propriile emoții.

Această realitate nu este un verdict, ci un punct de plecare.

Creierul nostru rămâne plastic, iar sistemul nostru nervos poate învăța noi moduri de reglare.

Relațiile sigure din viața adultă pot rescrie tiparele vechi.

Terapia, conștientizarea și conectarea cu persoane care oferă siguranță emoțională ne pot ajuta să reconstruim ceea ce a fost inițial instabil.

Înțelegerea relației cu mama nu este despre a căuta vinovați, ci despre a vedea cum ceea ce am trăit ne-a modelat.

Și despre a decide că putem învăța să ne oferim acum ceea ce poate nu am primit atunci: siguranță, acceptare, blândețe.

Pentru că, indiferent de ce a fost, avem puterea de a reînvăța să fim în siguranță în noi înșine și în relațiile noastre.

Mihaela Bumbaru

Psiholog și Facilitator de Constelații Familiale