Sau, cel puțin, așa își spun.

În realitate, „binele” e, de multe ori, doar o proiecție.

O frică ambalată frumos în sfaturi, un control ascuns sub eticheta de „grijă”.

Părinții își cresc copiii ca pe niște proiecte personale și, fără să-și dea seama, îi transformă în niște adulți care nu știu cine sunt, ce vor sau ce simt, pentru că întreaga lor existență a fost desenată de altcineva.

Nu lua note mici.

Nu alege prost.

Nu greși.

Nu visa aiurea.

Nu fi ca mine, dar nici prea diferit.

Ai tot ce eu n-am avut, dar fă exact ce aș fi făcut eu în locul tău.

Cuvintele astea, chiar dacă nu sunt spuse direct, sunt acolo, în tăceri, în priviri, în oftaturi.

Părinții sunt speriați.

De greșelile copilului, care vor fi și greșelile lor.

De faptul că, la un moment dat, nu vor mai avea control.

De rușinea de a avea un fiu sau o fiică care nu se încadrează în șablon.

Dar, și dacă greșește?

Dacă „suferă”?

Dacă se rătăcește?

Nimeni nu învață să meargă fără să cadă, nimeni nu descoperă cine e, fără să se piardă mai întâi.

Un copil ținut în frică, în perfecțiune forțată, în alegeri deja făcute pentru el, va deveni un adult care ezită, care caută aprobări, care nu știe să stea singur cu gândurile lui.

Și, cel mai dureros e, că părinții care cred că-l protejează de suferință îl condamnă, de fapt, la o nefericire tăcută.

La un viitor în care, poate prea târziu, își dă seama că a trăit nu pentru el, ci pentru liniștea altora.

E greu pentru un părinte să facă pasul în spate și doar să observe. Să accepte că nu are control.

Să nu intervină.

Dar asta înseamnă, de fapt, iubirea.

Nu să desenezi drumul copilului tău, ci să fii acolo când decide să-l schimbe.

Să-l lași să cadă și să-i spui:

„E OK și dacă nu iese cum vrei tu.

E OK și dacă nu știi încă ce vrei.

E OK să fii altfel.”

Dar ce înseamnă să fii acolo fără să sufoci?

Să iubești fără să controlezi?

Nu înseamnă să ridici din umeri și să-l lași să se descurce singur.

Nu înseamnă să te retragi complet și să spui „e treaba lui”.

Părintele are un rol.

Dar nu de arhitect, nu de păpușar, nu de general care trasează ordine și planuri pe zeci de ani.

Înseamnă să-l vezi.

Să-l privești dincolo de ce crezi că ar trebui să fie, dincolo de fricile și așteptările tale.

Să-l întrebi ce vrea, fără să presupui că știi deja răspunsul.

Să-l lași să vorbească fără să-l corectezi, fără să-l forțezi să-ți confirme că e „pe drumul cel bun”.

Înseamnă să fii acolo când cade.

Dar nu să-i netezești drumul înainte să-l străbată.

Ci să-l înveți cum să se ridice singur.

Să-i arăți că greșeala nu e sfârșitul lumii, că durerea nu e o tragedie, că nesiguranța nu e o amenințare.

Înseamnă să-l lași să fie diferit.

Să nu te temi de asta.

Poate nu o să vrea ce ai vrut tu.

Poate nu o să-ți semene.

Poate drumul lui o să fie altfel, mai riscant, mai greu, mai de neînțeles pentru tine.

Și e în regulă.

Nu e aici ca să îți liniștească fricile.

Nu e aici ca să-ți confirme alegerile.

Înseamnă să-i spui că e iubit nu pentru ce face, ci pentru cine este. Nu pentru reușite, note, premii, salarii, diplome.

Ci pentru felul în care râde, pentru cum visează, pentru cum vede lumea, chiar dacă nu e cum ai vrea tu s-o vadă.

Înseamnă să-l înveți ce înseamnă libertatea.

Dar nu doar din vorbe.

Ci prin exemplul tău.

Să vadă că îți dai voie să schimbi direcția, că nu trăiești doar ca să bifezi liste.

Să înțeleagă că viața nu e doar despre siguranță, ci și despre a o trăi.

Și, cel mai greu, înseamnă să ai încredere.

Chiar și când ți-e frică.

Chiar și când nu înțelegi.

Să știi că un copil iubit fără condiții, ascultat fără judecată, sprijinit fără a fi împins, va ajunge acolo unde trebuie.

Poate nu unde ai vrut tu.

Dar acolo unde îi este bine.

Copiii simt tot.

Chiar și ce nu le spui.

Simt când îți e teamă că te vor dezamăgi.

Simt când te sacrifici pentru ei și încep, fără să vrea, să se simtă responsabili pentru tine.

Așa că, între timp, poate că e momentul să te uiți și la viața ta.

Să vezi ce te sperie de fapt.

Dacă ai trăit și tu după regulile altora.

Dacă și ție ți-a fost frică să alegi pentru tine.

Dacă te-ai pierdut undeva pe drum și ai rămas blocat în ideea că măcar copilul tău trebuie să „reușească”.

Și, poate că e momentul să-ți eliberezi copilul de grijile pentru tine. Să nu-l mai încarci cu nevoia de a te face mândru, de a-ți împlini visurile, de a-ți alina regretele.

Să-l lași să fie doar un copil, nu salvatorul tău.

Poate că e momentul să trăiești și tu, nu doar să supraveghezi.

Să faci ce ți-ai dorit cândva, dar ai amânat.

Să înveți ceva nou.

Să ieși din tiparele pe i care le-ai impus și lui.

Pentru că un copil se simte cu adevărat liber nu doar când i se dă voie să aleagă, ci și când vede că părinții lui își trăiesc viața, nu doar o gestionează.

Că sunt bine cu ei înșiși.

Că nu trebuie să-i salveze.

Și, poate că, atunci, îi va fi și lui mai ușor să-și trăiască propria viață.

Psiholog Mihaela Bumbaru