L-am întrebat pe D. șapte ani, dacă vrea să-și deseneze familia.

A început cu mama, apoi a desenat-o pe bunica, câinele familiei și colegul de bancă.

Tatăl nu a apărut deloc. Niciun contur, niciun indiciu.
L-am întrebat:
„Unde e tata?”
David a ridicat din umeri și, fără să mă privească, a spus:
„Nu vorbim despre el.”

Această tăcere poate părea o absență emoțională.

Dar, în realitate, este un indiciu puternic al unui proces de reglare afectivă în care copilul încearcă să-și mențină echilibrul intern.

Nu este vorba despre uitare.

Este vorba despre adaptare la o situație: că a vorbi despre părintele care nu mai e, nu este comod/plăcut, pentru cei din jur, care au rămas.

Copiii, la fel ca adulții, nu „simt” emoțiile ca pe niște reflexe automate.

Emoțiile nu apar din neant.

Ele sunt construite în creier, moment cu moment, din combinația experiențelor trecute, a semnalelor corporale și a contextului social. Iar când contextul spune că un subiect anume — ca dorul față de un părinte absent — este „periculos” sau „nedorit”, copilul învață să-și ajusteze răspunsul.

Își ajustează chiar percepția.

A simțit, poate, că atunci când rostea „mi-e dor”, se făcea tăcere. Sau cineva se întrista.

Sau vocea lui/ei se schimba.

Poate nu i s-a spus să tacă — dar contextul a transmis exact acest lucru. Iar creierul copilului a făcut ce face mereu: a învățat din regularități.

A construit predicții.

A învățat că e mai sigur să nu simtă (cel puțin, nu cu voce tare).

Așa apar mecanismele de evitare.

Nu ca defecte de caracter.

Ci ca soluții pentru menținerea stabilității relaționale.

Din exterior, copilul poate părea bine. Nu are crize, nu provoacă probleme.

Dar această adaptare poate veni cu un cost.

Atunci când un copil își închide o parte din experiențele sale emoționale, riscă să-și limiteze capacitatea de a înțelege, de a numi și de a regla propriile trăiri pe termen lung.

Răspunsurile afective devin mai rigide, mai puțin flexibile.

În timp, asta poate contribui la probleme precum anxietatea, confuzia emoțională sau dificultățile în relații apropiate.

Copiii învață ce pot simți și ce pot exprima, nu doar din ce le spunem, ci din ceea ce trăiesc cu noi.

Dacă răspunsurile noastre transmit că anumite subiecte trebuie evitate, creierul lor va integra această regulă în rețelele de predictibilitate emoțională.

Astfel, copilul nu doar că învață să nu vorbească despre părintele plecat, ci ajunge, treptat, să se separe și de propriile trăiri în legătură cu acel părinte.

Pentru părintele care rămâne, această dinamică poate fi greu de observat.

Nu e vorba de vină, ci de lipsa unui cadru emoțional conștient.

Însă conștientizarea aduce spațiu pentru schimbare.

Părintele poate deveni un sprijin activ dacă reușește să creeze un context în care copilul primește un mesaj nou, clar:

„E în regulă să simți.

E în regulă să vorbești.

Sunt aici, nu mă îndepărtez.”

Uneori, un gest simplu poate modifica întreg contextul afectiv. O propoziție ca:
„Poți să-mi spui dacă îți e dor de tata. Nu mă supăr. Mă bucur că ai încredere.”
creează o nouă predicție în mintea copilului:

e sigur să simt ceea ce simt.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți care pot susține variația emoțională – și care nu cer copilului să se conformeze unui scenariu afectiv îngust.

A-i da voie copilului să fie întreg – și cu dor, și cu furie, și cu iubire – înseamnă a-i oferi acces la întreaga lui inteligență emoțională.

Pentru că atunci când un copil tace despre un părinte, nu o face pentru că nu are nimic de spus.

Ci pentru că, într-un anumit context, a învățat că nu are voie.

Iar când tu, ca părinte, îi spui „Da, ai voie”, îi oferi nu doar o permisiune, ci un instrument:

capacitatea de a construi emoții cu sens, într-un spațiu sigur.

Mihaela Bumbaru

Psiholog și Facilitator de Constelații Familiale