După ce doi oameni mari se despart, după ce și-au spus tot ce aveau de spus și și-au scos din dulap și iubirea, și cearșafurile, și trădările, rămâne ceva ce nu pot împărți cu pixul:

Copilul.

Nu se poate împărți.

Nu se poate muta, pe rând, în sufletele voastre.

Și totuși,

fiecare își trage partea lui,

Cu furie, cu revoltă, cu tristețe.

Timpul devine program.

Iubirea devine trecut.

Iar copilul rămâne între.

Între două lumi.

Două dureri.

Doi adulți, care nu mai știu cum să vorbească între ei, fără să doară.

Și-atunci, copilul- cu inima lui mică, dar plină de iubire – caută să adune cioburile.

Să lipească.

Să repare.

Să vă facă, din nou, părinți.

Împreună.

Copilul nu știe să rezolve conflicte, dar învață repede să nu deranjeze.

Nu înțelege de ce nu vă mai iubiți, dar își asumă că, poate, a greșit el cu ceva.

Și, de aici, începe cea mai tăcută formă de suferință: aceea în care un copil poartă durerea adulților ca și cum ar fi a lui.

Și încearcă să vă apropie.

Zâmbește. Așteaptă. Speră.

Dar nu merge.

Așa că, nu mai caută răspunsul, în voi.

Îl caută în el.

„E din cauza mea.”

„Nu am fost destul.”

Nu am fost destul de cuminte.

Nu am fost destul de bun.

Poate am plâns prea mult.

Poate v-am cerut prea multe.

Poate dacă eram altfel, nu ajungeați aici.

Și, cu gândul ăsta în suflet, începe să renunțe.

La întrebări.

La dorințe.

La el.

Devine copilul care nu mai cere.

Care nu mai spune că îl doare.

Care zâmbește, ca să nu vă doară și pe voi.

Devine copilul care învață că iubirea vine cu condiții.

Că liniștea voastră e mai importantă decât zbuciumul lui.

Că e mai sigur să tacă, decât să spună ce are pe suflet.

Că nu e loc pentru el- întreg- ci doar pentru versiunea lui cuminte, controlată, „înțelegătoare”.

Și, ce e cel mai trist…

Vă iubește.

Pe amândoi.

Necondiționat, fără rezervă, fără puterea de a spune cu voce tare:

„Și mie îmi e greu.

Și eu am pierdut ceva.”

Când un copil este pus să aleagă între cei doi părinți,

nu face o alegere.

Se rupe în două.

Pentru doi oameni pe care îi iubește.

Iar din acel moment, nu mai știe unde are voie să se simtă complet.

Când un părinte vorbește urât despre celălalt, în fața copilului,

copilul nu devine aliat.

Devine confuz.

Își pierde o parte din siguranță.

Pentru că el s- a născut din amândoi,

iar orice cuvânt greu lovește în interiorul lui, nu în celălalt părinte.

Când i se cere să fie tare, să nu plângă, să înțeleagă,

nu devine matur.

Se închide.

Învață să tacă, să se retragă, să nu deranjeze.

Învață că emoțiile lui sunt incomode.

Că nevoile lui sunt „prea mult”.

Că liniștea adulților e mai importantă decât adevărul lui.

Și așa, zi de zi, devine copilul care are grijă de părinți.

Care își calculează cuvintele.

Care nu cere nimic.

Care e „bun”, dar epuizat pe dinăuntru.

Și, fără să știe, învață că iubirea vine cu un preț:

să renunți la tine, ca să nu- i pierzi pe ceilalți.

Dragă părinte,

Știu că, și ție, ți-e greu.

Știu că, uneori, plângi pe ascuns.

Știu că durerea despărțirii nu dispare peste noapte.

Dar nu lăsa durerea ta, să devină crucea copilului tău.

Dă-i voie, să fie copil.

Nu mediator.

Nu aliat.

Nu umărul tău de sprijin.

Nu-l transforma în adultul de care ai tu nevoie.

Lasă-l să vorbească despre celălalt, fără frică.

Lasă-l, să-l iubească, fără vină.

Lasă-l, să-ți spună că i- e dor, fără să-l faci să creadă că e un trădător.

Spune-i că nu e vina lui.

Spune-i că nu trebuie să rezolve nimic.

Spune-i că îl iubiți amândoi, chiar dacă nu mai sunteți împreună.

Și, mai ales, arată-i.

Fiți adulți, pentru ca el să poată fi copil.

Nu-i cere copilului tău să vă țină împreună.

E prea mic să poarte pe umeri greutatea a doi oameni mari.

Dar e destul de mare cât să vă iubească pe amândoi.

Lăsați-l să o facă.

Fără vină.

Fără frică.

Fără alegere.

În siguranță.

Și pace.

Psiholog Mihaela Bumbaru