Relația cu alimentația este, în esență, o relație cu noi înșine.

Mai precis, este o reflexie a felului în care am învățat, în primii ani de viață, să fim în relație cu propriile noastre nevoi, cu emoțiile noastre și cu cei din jur.

De aceea, o relație sigură cu mâncarea nu pornește din farfurie, ci din ceea ce a însemnat, pentru noi, hrănirea- nu doar biologică- ci și afectivă.

În viața unui bebeluș, alimentația este o experiență totală.

Prin ea, copilul descoperă nu doar că foamea dispare, ci că cineva îl vede, îl aude, îl ține în brațe.

Astfel, mâncarea devine încă de la început o expresie a prezenței celuilalt.

Când foamea este însoțită de contact vizual, de voce caldă, de atingere sigură, hrana capătă o altă dimensiune: devine un limbaj al iubirii și siguranței.

Însă dacă acest contact este inconsistent, absent sau rece, mâncarea poate ajunge să umple nu doar stomacul, ci și golurile afective.

Creierul aflat în dezvoltare nu face distincția clară între foame fizică și neliniște emoțională.

Astfel, dacă în mod repetat am fost hrăniți nu pentru că ne era foame, ci pentru că plângeam, eram agitați sau confuzi, este posibil ca mai târziu, ca adulți, să căutăm tot mâncarea atunci când ne simțim copleșiți.

Nu pentru că ne este cu adevărat foame, ci pentru că acel gest simplu- a mânca- ne aduce o senzație familiară de calm, de control, de predictibilitate.

Acest tipar nu este un semn de slăbiciune.

Este o adaptare profund umană, apărută într-un context în care alte forme de sprijin nu au fost disponibile.

Așa se formează strategiile noastre de supraviețuire emoțională.

Iar una dintre ele este să folosim hrana ca pe un balsam pentru emoții.

Biologic, acest mecanism este susținut de sistemul nostru de recompensă.

Alimentele bogate în zahăr sau grăsimi eliberează dopamină, un neurotransmițător al plăcerii și alinării.

Iar creierul, în lipsa altor resurse, se întoarce la ceea ce cunoaște.

Pe măsură ce devenim adulți, aceste automatisme pot deveni parte din viața noastră de zi cu zi.

Mâncăm când suntem triști, când suntem obosiți, când ne simțim singuri.

Pentru că în copilărie, atunci când existau nevoi, acesta era răspunsul la ele și asta am învățat.

Soluția nu este să renunțăm la mâncare, ci să ne conectăm la ceea ce simțim cu adevărat.

Să distingem între foamea corpului și foamea inimii.

Și mai ales, să ne cultivăm o prezență interioară care să ne poată susține în momentele dificile.

Adică, să devenim acel adult de care am fi avut nevoie când eram copii- capabil să rămână prezent, să simtă disconfortul fără a-l respinge și să răspundă conștient, nu din automatism.

Această transformare este un proces.

Nu se întâmplă dintr-o dată.

Dar odată ce începem să facem alegeri conștiente, ceva în noi se schimbă.

Relația cu mâncarea devine, treptat, mai puțin despre supraviețuire și mai mult despre viață.

Iar corpul, eliberat de lupta de a gestiona emoții neprocesate, poate deveni, în sfârșit, un loc sigur.

Un spațiu în care nu doar supraviețuim, ci trăim cu grijă, cu blândețe și cu iubire de noi.

Psiholog Mihaela Bumbaru