Uneori, copiii vorbesc despre starea familiei fără să spună vreun cuvânt.

O fac prin gesturi, reacții, frici, comportamente care par exagerate sau neobișnuite.

Aleargă, se retrag, plâng ușor sau par mereu agitați.

Părinții ajung să se întrebe „oare ce se întâmplă cu el?”, când întrebarea mult mai corectă ar fi:

„oare ce se întâmplă cu noi, ca familie?”

În cabinet, părinții vin îngrijorați de comportamentul copilului și, speră că, prin terapie, acesta „se va liniști” sau „va învăța să se controleze mai bine”.

Dar, pe măsură ce discutăm, devine clar că reacțiile copilului sunt răspunsuri la un climat familial tensionat.

Asta pentru că fiecare adult își are propriile răni și, fără să vrea, prin neasumare, le transmite mai departe.

Copilul este cel care preia tensiunile, rușinea neîmplinirile, fricile neexprimate.

Fără să vrea, devine purtătorul unei sarcini emoționale care nu-i aparține.

În astfel de situații, lucrul doar cu copilul este incomplet.

E nevoie de onestitate, de disponibilitate și, mai ales, de timp.

Timp în care fiecare să se așeze în propriul rol, cu răbdare și cu înțelegere.

Nu vă grăbiți să vă duceți copilul la psiholog, dacă voi n-ați fost, încă.

De multe ori, cheia se află la voi.

Mergeți să tratați ce încă vă doare, iar copilul se va întoarce la jocurile lui.

Psiholog Mihaela Bumbaru