La finalul unui nou modul din lucrul cu trauma, am realizat cât de mult trecem cu vederea traumele care nu lasă urme la suprafață, dar care ne influențează profund relația cu noi înșine.
Accidentele, abuzurile sau pierderile sunt traume recunoscute ca atare.
Mai greu de identificat sunt acelea care nu implică o violență directă, ci o erodare lentă a siguranței emoționale, care ajung să contureze tipare de funcționare, convingeri despre sine și relații disfuncționale.
Trauma de dezvoltare nu este despre ce ni s-a întâmplat o dată.
E despre ce nu am primit, constant.
Se construiește în timp, prin neglijare emoțională repetată, prin critici continue, printr-un mediu în care siguranța emoțională nu a existat.
Este trauma copilului care a învățat să nu ceară, pentru că nimeni nu-i răspundea, sau a adolescentului care a fost apreciat doar când performa.
Aceste forme de traumă nu sunt mereu recunoscute.
Adesea, oamenii spun „n-a fost așa grav”, „alții au dus-o mai rău”, „așa era pe atunci”.
De fapt, e vorba despre un mecanism de apărare, negarea fiind o formă de protecție a psihicului.
Când ceva este prea dureros sau nu are sens pentru copilul de atunci, mintea închide acel spațiu.
Îl izolează.
Așa apare fragmentarea interioară.
Problema e că ceea ce a fost izolat rămâne activ, chiar dacă nu suntem conștienți.
Se manifestă în felul în care ne alegem relațiile, în cum punem limite, în cât de mult ne permitem să cerem sau să simțim.
În ultimul timp, se observă o creștere a interesului pentru psihologie și introspecție.
Dar observ și mult scepticism.
Este normal. Contactul cu sinele nu este întotdeauna confortabil.
Iar scepticismul poate fi o altă formă de apărare „dacă nu cred în proces, nu trebuie să intru cu adevărat în el”.
Terapia nu este o dovadă de slăbiciune.
Este un spațiu în care alegi să nu mai eviți.
Să te uiți în tine, cu onestitate.
Nu ca să găsești vinovați, ci ca să înțelegi cum ai fost format.
Ce ai învățat să nu simți.
Ce ai fost nevoit să ascunzi.
Este despre a da spațiu realității tale psihice, nu despre a găsi soluții rapide.
Trauma nu se vindecă prin uitare.
Nu dispare pentru că o ignorăm.
Vindecarea înseamnă să poți să stai cu durerea ta, să înveți să-i spui pe nume, să îi dai un loc.
Să o exprimi.
Nu toată lumea e pregătită pentru asta.
Și este în regulă.
Nu trebuie să ne vindecăm cu toții în același timp sau în același fel. Dar cei care aleg să se angajeze în procesul terapeutic au nevoie, în primul rând, de respect.
De o privire care nu judecă.
De o prezență care nu grăbește.
Pentru cei care n-au simțit cum e să fii blocat într-un punct din care viața nu mai curge firesc, poate că nu e ușor de înțeles nevoia celuilalt de a căuta sens.
Tocmai de aceea, compasiunea rămâne cel mai sănătos răspuns la ceea ce nu putem înțelege pe deplin.
Psiholog Mihaela Bumbaru