Am crescut într-o cultură a rușinii și păcatului.
Am crescut auzind, de nenumărate ori,
Ca și cum ai fi purtat pe umeri nu doar propriile tale emoții, ci și onoarea altora.
A face ceva „greșit” nu era doar despre tine și viața ta, era despre toți ceilalți care ar fi suferit din cauza a ceea ce făceai „nepotrivit”.
Faptele tale aduceau rușinea peste toți.
Și, pentru că asta a devenit o responsabilitate prea grea,
Ai învățat să te cenzurezi înainte să vorbești.
Să te gândești de zece ori înainte să acționezi.
Să îți controlezi râsul, plânsul, jocul, bucuria, întrebările.
Pentru că undeva, în adâncul minții tale, vocea interioară îți striga:
„Ai grijă, să nu ne faci de rușine!”
În fața acestei presiuni, corpul ți- a înghețat.
A înghețat gestul firesc de a râde tare.
A înghețat curajul de a întreba „De ce?”.
A înghețat bucuria de a te murdări, de a explora, de a încerca și de a greși fără vinovăție.
Și, așa, rușinea s-a înrădăcinat ca o parte din tine.
Ți-a modelat felul în care te vezi.
Ți-a șoptit că nu este suficient să fii tu.
Că trebuie să fii atent, să fii cuminte, să fii „ca lumea”.
Am o veste pentru tine,
Vindecarea începe atunci când îți dai voie să fii.
Pur și simplu.
Când îți îndrepți umerii.
Când respiri adânc, fără să te ascunzi.
Când te uiți la tine și înțelegi că nu ești responsabil de ce-i face pe ceilalți să se simtă rușinați.
Nici de ceea ce cred alții că e nevoie să devii tu, pentru a nu le deranja confortul.
Ești bine așa cum ești.
Chiar și atunci când greșești.
Când te bâlbâi.
Când divorțezi.
Când înșeli sau ești înșelat.
Chiar și atunci când nu ești perfect, ești bine.
Ăsta ești tu.
Și nu ești responsabil de dorințele altora, de planurile lor, cu tine.
Într-o lume care ți-a spus de atâtea ori „să nu o faci de rușine”, cel mai frumos dar pe care ți-l poți oferi, este să îți permiți, în sfârșit, să te accepți așa cum ești.
Indiferent cine se simte rușinat în preajma ta.
Ai dreptul să-ți trăiești experiențele.
Proprii.
Greșite.
Imature.
Dar ale tale.
MIHAELA BUMBARU 
Lasă un comentariu