#poveștidincabinetmihaelabumbaru

În cabinet, aerul se simțea proaspăt, ca după ploaie.
Noaptea trecuse, luând cu ea ecourile poveștilor de ieri…
Soarele mângâia mobilierul cu o lumină blândă, pregătind spațiul pentru o nouă prezență.
Fotoliile așteptau tăcute.
Ceasul din colț bătea rar, ca o inimă liniștită.

Ușa se deschide ușor,
O femeie pășește înăuntru, nesigură, emoționată.
Ezitarea nu e doar în pașii ei.
E în umerii care par prea grei.
În mâinile care se caută una pe cealaltă.
În respirația pe care o ține înăuntru, de parcă n-ar vrea ca zgomotul ei să tulbure liniștea încăperii.
Își ține privirea în jos, în timp ce se așază pe marginea scaunului.
Inspiră scurt și rostește, abia perceptibil:

— Nu știu de ce, dar oricât de mult mă străduiesc, parcă sunt mereu invizibilă.
Toți ceilalți sunt mai importanți decât mine.
Întotdeauna, altcineva primește ceea ce aștept și îmi doresc și eu.

Cuvintele cad în tăcerea camerei, grele, ca niște pietre pe fundul unui lac.

— La fel și în profesie. Parcă toți clienții mei aleg pe altcineva.
În relații, la fel. Altcineva primește ce îmi doresc eu.
Mi-am spus de atâtea ori că este loc pentru toți.
Dar, fie eu nu am locul meu, fie ceva nu e bine cu mine.
Pentru că nimic nu merge.
Încă de când eram copil…

Tace.
Ceasul continuă să bată rar, ca o avertizare că timpul , este și el, prezent, acolo.

— Când erai copil, cine era înaintea ta?

Ezită.
Apoi, își ridică privirea, ca și cum răspunsul ar fi stat în fața ei, dintotdeauna.

— Fratele meu.

Un oftat îi ridică umerii.

— El era cel văzut mereu.
Parcă totul ajungea la el, fără nici un efort, iar eu, eu trebuia să muncesc mai mult, să fiu mai bună, doar ca să fiu văzută ca și el.

Cuvintele o duc în trecut, o trag după ele, în timp ce mâinile caută să-i conțină frământarea, atât de prezentă în trup.

Așez doi reprezentanți.
Unul pentru ea.
Unul pentru fratele ei.

Reprezentanta femeii face instinctiv un pas în spate.
Își strânge brațele, îmbrățișându-și corpul.
Fratele stă ferm, fără să privească înapoi.
Nu o respinge, dar nici nu o vede.

E liniște.
Femeia clipește des.
Respiră mai greu.

— Nu mă vede. Niciodată nu m-a văzut.

Cuvintele sunt firave, dar umplu camera de un adevăr greu, parcă de prea mult timp nerostit.

— Am făcut totul să fiu mai bună decât el.
Dar asta doar m-a îndepărtat și mai mult.

În constelații, nu putem schimba trecutul.
Dar putem schimba modul în care îl privim.

— Fă un pas înainte, îi spun.

Ezită.
Privirea îi coboară spre podea, dar trupul o ascultă.
Face un pas și se asază alături de fratele ei.

— Eu sunt a doua.

Vocea îi tremură.
Un adevăr greu, care-i face sufletul să tresară.

Îl spune din nou.

— Eu sunt a doua.

De data asta, altfel.
Nu cu revoltă.
Nu cu resentiment.
Nu cu rușine.

Cu acceptare.

Aerul din cameră se schimbă.
Tensiunea se dizolvă, iar femeia își privește fratele.
Nu mai este un adversar.
Nu mai este cel care primește totul.

Este doar primul.
Iar ea, este a doua.

Și, în sfârșit, e bine așa.

Își îndreaptă privirea spre părinți:

— Vă mulțumesc pentru locul meu.
Îl iau acum.

În colțul ochilor ei, lacrimile se adună.
Sunt lacrimi de eliberare.
Sunt lacrimile unei fiice care și-a aflat locul.

— Ce înseamnă să fii a doua? întreb.

Ea își ridică privirea.
Ceva s-a schimbat. În ochii ei, în vocea ei.

— Înseamnă să fiu în viața mea, spune încet.

Pentru prima dată, nu-și mai privește succesul din spatele cuiva.
Din locul în care stă acum, îl poate vedea și se simte văzută.
Femeia respiră altfel.
Mai adânc. Mai ușor.
Își îndreaptă corpul.
Mâinile se relaxează.

Pentru prima dată, este despre ea.
Și, este suficient.
Psiholog Mihaela Bumbaru

Povești despre relații

Uneori, un bărbat intră în cabinet iar tot ce poate rosti, este:

„nu mă mai simt bărbat în relația mea”.

Alteori, o femeie intră cu o tristețe care nu mai are nevoie de cuvinte.

Amândoi răniți, amândoi obosiți,

Fiecare cu adevărul său.

Când doi oameni se aleg, o fac pentru cine sunt, dar și pentru cine-au fost.

Aleg dorul neînțeles al copilului din ei,

aleg părinții care n-au știut să iubească altfel,

aleg rănile și tăcerile, promisiunile și eșecurile.

Și, aleg cu speranța,

că iubirea va fi acel ceva, care le va lipi bucățile.

Și uneori chiar este.

Dar alteori, iubirea e doar o oglindă- care arată ce avem nevoie să lipim.

Iubirea care leagă este bucurie, prezență, ascultare, răbdare.

Iubirea care dezleagă este o îmbrățișare caldă,

înainte de plecare.

Nu se simte ca un abandon, ci ca o eliberare.

Copiii simt tot.

Și, uneori, poartă în ei despărțirile părinților lor,

ca pe niște semințe care nu mai încolțesc

Niciodată.

Poate că iubirea nu are mereu un destin comun,

dar are o lecție.

Și, când nu ne mai putem fi drum,

putem rămâne urme.

Nu tot ce dispare, încetează să fie.

Sunt iubiri care nu se mai trăiesc,

dar continuă să ne scrie.

De aceea, poate că povestea nu e despre a rămâne cu orice preț,

ci despre a pleca, când iubirea s-a stins,

păstrând recunoștința pentru ce a fost.

Psiholog Mihaela Bumbaru